Poezie de ordin biologic

(O mică invenție pentru lecția de biologie)


Într-o bună zi,
Domnul Nas se lenevi,
Ca să iasă la servici
Să-ngrijească mari și mici.

”Doamne, ce m-am săturat,”
Zise el cam îngîmfat.
”Toată ziua să inspir
Ș-apoi iarăși să expir.
Atîta monotonie,
Unde poate să mai fie?

Gata! Pîn aici e frate!
Nu mai pot , pe săturate!
Chiar acuma-mi izolez
Toate căile de-acces!”

”He-he-heee! Vecine! Zise Creieru-ndignat,
Chiar așa oare tu vezi,
Că poți să faci numai ce crezi?
Stop-stop-stop, respiră ușor,
Că în caz că nu, eu mor!

În această-mpărăție , toți avem o datorie,
Și de nu o respectăm
Rămas bun să ne luăm,
De la toți ai noștri frați,
Și surori, cît și cumnați!

Nuu?! Ce zici, te-ai mai gîndit?
Cum să faci mai potrivit?”

”Păăi, ca-ntotdeauna, frate,
Ai cea mai mare dreptate.
Ce prostie, ce prostie,
S-omori o ființă vie!
Cu această misiune ,
Nu mă voi pierde-n lume!
Voi sluji neapărat,
Cu credință și cu tact,
Faringelui, Laringelui,
Bronheolei și-Alveolei.

Împreună noi vom face,
O echipă mai tenace!
Căci, unde-i unu, nu-i putere,
Unde-s doi, puterea crește,
Și bacteria nu sporește!”