Mesaj de ”bun-venit” !

     Cît aș vrea, ca un băiat să vadă (măcar pentru început) , o prietenă în mine. Să nu înceapă discuția pe site-uri de socializare cu  vorbe de genul : ”Salut! cf? ” ? ( apropo, urăsc abrevierile, chiar e atît de greu să mai scrii cîteva litere în plus?) Mai adresează niște întrebări de prisos, apoi numaidecît își atinge țelul cu ”miserioasa întrebare” :  ”Auzi, tu ai prieten?” sau ”Poate îmi dai numărul de telefon să te cunosc mai bine?” Oare chiar a uitat genul masculin cum să utilizeze arma cuceririi? Aloha! Băieți! În ce secol trăiți? Nu am chef (cel puțin eu personal), să mă îndrăgostesc în calculator sau telefonul mobil. La kilometri depărtare nu poți construi o relație de lungă durată. Da, faci cunoștință cu o domnișoară/ băiat, dar nu dă rezultatul cuvenit. Vă conduceți după instinctele primitive : cum vedeți o fată frumoasă, cum doriți să puneți ”mîna” pe ea (marea majoritate). Încercați să pătrundeți în sufletul ei, în cugetul ei, să vedeți ce gîndește și cum gîndește. Căci, pîna la urmă, ce folos că ai lîngă tine o fată aidoma Afroditei, dacă incert, nici măcar nu cunoști culoarea ei preferată..sau alte mărunțișuri pe care noi, fetele, le luăm în seamă.
      Poate că sunt prea dominată și inspirată de filme și cărți..dar, întotdeauna mi-am dorit o dragoste pură, care să înceapă dintr-o privire, sau dintr-un zîmbet nevinovat. Oricît de populare nu ar fi site-urile Facebook și Odnoklassniki, ele nu oferă esențialul. Cînd discuți cu cineva, ai nevoie de realitate- de contact vizual, gesturi, mimici , să pătrunzi în ascunsul manuscris al sufletului acelei persoane.

Și încă....

”Cred că aș aprecia la un bărbat în primul rînd bogăția sufletească, aș vrea să găsesc în el o mare bibilotecă a trăirilor, a meditațiilor, a dramelor și înălțărilor, un fel de muzeu, un muzeu viu. Nu reușesc să mă exprim exact. Poate că am folosit comparații nereușite. Mai bine așa: aș vrea ca sufletul lui să fie un instrument complex, să aibă atîtea însușiri și sunente, încît nici o viață întreagă să nu reușesc să i le descopăr și să i le cunosc. Și cred că nu sunt o excepție. Mi se pare că așa ceva este foarte feminin, general-feminin...Această aviditate, această dorință de a veghea asuprea multor, multor bogății, pe care mintea noastră nu le cuprinde, dar pecare le poți prețui și venera...Pentru că numai venerînd poți iubi...”

Broasca

”În fiecare corp uman există un parazit,
dar pronosticul este optimist :
cu el se poate de luptat!”

  

   În gura mea viețuia o broască. Cu regret, nu-mi amintesc cînd a apărut, dar am senzația că a fost dintotdeauna. Deseori o urmăream, uneori ea sălta și părea că-i destul să scuip pentru a mă izbăvi de ea. Cu timpul am conștientizat că aceasta nu era prea în puterile mele. 

   Încercam să tușesc convulsiv pentru a expulza corpul străin și neplăcut. Dar încercările erau zadarnice. Îmi pierdeam vocea, dar broasca rămînea tot acolo. Mă controla, mă domina. Distrusă și necăjită, îmi părea că singură sunt o broască. În comunicarea mea cu oamenii, broasca era permanent însetată și atunci gura mea devenea uscată de nu puteam lega două cuvinte. Îmi ieșeau din gură ușor doar niște fraze indecente. Broasca jubila, iar eu mă simțem o marionetă.

    A durat destul de mult și eu mi-am pierdut destui prieteni. Condamnam broasca, dar mă loveam de gîndul că m-am contopit deja organic cu ea. M-a ”înghițit ” broasca. Dinamic adăuga în greutate și cu fiecare zi îmi cerea jertfe tot mai mari. Mi-am stricat relațiile chiar și cu cei mai apropiați oameni.

    Uitam despre broască doar în timpul lecturii sau cînd ascultam muzică rock. Se comporta neutru sau poate pur și simplu adormea (are și broasca uneori nevoie de relaxare). Nu mă deranja în momentele de singurătate  și eu am început cu plăcere să petrec timpul citind sau hoinărind pe ulițe. 

    Broasca și-a imaginat că eu am renunțat la comunicare. Uneori și eu credeam la fel. Dar fără comunicare omul nu poate exista prea mult timp. Și eu încercam periodic să-mi restabilesc relațiile cu oamenii sau să vorbesc cu cineva deschis-ea parcă se umfla împiedicîndu-mi respirația, iar saliva devenea amară. Îmi căutam o dragoste, dar din păcate nu aveam parte de ea.

    Cu timpul m-am obișnuit și chiar mai mult : dorințele broaștei deveneau ale mele, manierele ei-manierele mele. Broasca mă domina fundamental : triumful ei era deplin, dependență ireversibilă.
     Devenisem nepăsătoare, singuratică - bătută de vînt. Nu mai aveam nevoie de nimic, nu mai aspiram la nimic. Dar într-o seară , pe ușa camerei mele a intrat un înger- mama , care mi-a zis : ”Viața ta- e în mînile tale! Nimeni și nimic nu te poate impune să faci ceva, nu te poate domina cu forța. Trebuie să te încrezi în propriile forțe și să mergi înainte cu orice scop.”

      Aceste cuvinte, mi s-au lipit ca sărurile pe rinichi. Tot ce era mai important acum, era să scap de acea broască hidoasă și să recapăt tot ceea ce am pierdut. Nu-mi mai rămînea nimic de ales..de altfel mă înghițeau balaurii singurătății...
      A trecut ceva timp..și situația s-a ameliorat...totul a revenit la locul lui ) Cred că broasca din trecut a văzut că nu mai poate lupta împotriva mea și a sărit în alt corp ca să-l paraziteze...
      Nu învinuiesc această broască cu nimic, poate că ea a fost cea care m-a ajutat să mă regăsesc pe mine însumi, ea mi-a testat puterile, curajul și speranța...Doar că pentru asta, eu am avut nevoie de MAMA!