N(uștiu) U(nde)

Să iubești.  
Să rîzi.
Să rîzi din nou.
Să asculți și să înveți.
Să spui Te rog și Mulțumesc.  
Să ai opinii.
Să le respecți pe ale celorlalți.
Să fii sincer.
Să fii prieten.
Să fii tu însuți.      



Ăsta e un crez al realității. Eu cred în succesul lui. Oamenii trebuie să aibă în ce să creadă. E o necesitate. Niciodată nu trebuie să te plîngi. Niciodată nu trebuie să explici. Doar un monolog consistent cu subconștientul tău te poate salva, te poate trezi, sau invers...te poate ucide. Mulți zic că oamenii sunt răi. Eu niciodată nu am dorit să cred teoria dată. Mi se pare o revelație cînd văd la știri o mamă care își aruncă copilul prin cine știe ce ”colț negru”, un șofer care calcă fără milă un pieton, fără a privi măcar în urmă, un deputat care învîrtește macaroane moldovnești pe urechile poporului ca cel mai mare expert în domeniu întîlnit vreodată. Ce-ți pasă ție că toată lumea în jur te fluieră, în timp ce tu îți bați ție însuți din palme? Ha.
Toți acuma sunt buni declamatori. Toți te cuceresc prin vorbele lor mincinoase. Eu le-aș da trecere liberă în Senat, ca pe vremea lui Caesar. Sunt și oameni sinceri, nu neg. Dar păcat că nu s-a inventat încă Cartea Roșie și pentru homosapiens pentru a include și această categorie acolo.
Greutățile nu pot fi cîntărite. Pe fiecare dintre noi, viața ne pune la diferite momente ale vieții - capcane.
Dacă ești adaptat ”luptei pentru existență”, reziști, te ridici și mergi mai departe. Mai cu experiență, mai cu fără.
Realizezi la un moment dat , că toți oamenii sunt impasibili. Dacă nu o găsești cu lumînarea, o găsești cu lanterna de la telefonul mobil, și-i tot acolo. Dar, ideea e, că ai găsit. Bun sau rău, dar ai găsit. Principalul că animalul din tine e satisfăcut.
Deseori îmi puneam întrebarea: ”La ce bun să citesc eu viețile unor oameni iluștri? Ce mă interesează ce-au făcut și cum au făcut?” Chestioare din astea. Acuma știu. Interesează. Și-ncă cum. O viață a unui om e o experiență care ți se dă pe palme. Plus și niște circumvoluțiuni pe deasupra.
Te vezi cu cineva. Acel Cineva, îți zice că a fost la o expoziție de-a lui Van Gogh. Dacă-l cunoști, desigur că-ți va veni în minte pictorul melancolic care a adus pe pînze culorile soarelui, care, săracul, s-a sinucis de singurătate și de nerecunoaștere. Atunci vei simți o invidie sură  (adică nici albă , nici neagră) pe interlocutorul tău, că nu ai mers și tu la celebra expoziție a operelor maestrului. Dar, în caz că nici nu ai auzit de acest talent, recunoscut după moarte, vei adăuga și tu ceva ca să menții conversația, apoi vei trece spontan la o altă temă. Oricum, e și asta o strategie, de a nu te lăsa mai prejos. Doar se știe, că printre noi mai sunt și oameni vanitoși care rîd, bat din palme, dau din urechi asemeni măgarilor, pentru ca nu cumva ceilalți să creadă că ei nu pricep nimic (după cum a afirmat Prostia lui Erasm).
Nu prea știu de ce m-am apucat eu de numărat firele nisipului mării. Una-i știută : toți te vor înconjura cu păreri de rău și fețe prefăcute cînd ești la ananghie. Toți vor posta poze pe site-uri cu tine. Dovadă de atenție. Dar pe la spate îi auzi involuntar : ”Eii , nu-are nimic. E jie.” Ironic, nu? De parcă ar fi trebuit să fii moartă pentru a stîrni ”jalea” lor de 50 de cenți.

Ăsta e jocul hazardului. Nu hotărîm noi dacă sîntem sau nu. Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie să o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate. Atîta tot.

Vă cuprind și aveți grijă de voi. Uitați-vă înainte și înapoi cînd mergeți pe drum.
Cu drag,

un Eu.