Broasca

”În fiecare corp uman există un parazit,
dar pronosticul este optimist :
cu el se poate de luptat!”

  

   În gura mea viețuia o broască. Cu regret, nu-mi amintesc cînd a apărut, dar am senzația că a fost dintotdeauna. Deseori o urmăream, uneori ea sălta și părea că-i destul să scuip pentru a mă izbăvi de ea. Cu timpul am conștientizat că aceasta nu era prea în puterile mele. 

   Încercam să tușesc convulsiv pentru a expulza corpul străin și neplăcut. Dar încercările erau zadarnice. Îmi pierdeam vocea, dar broasca rămînea tot acolo. Mă controla, mă domina. Distrusă și necăjită, îmi părea că singură sunt o broască. În comunicarea mea cu oamenii, broasca era permanent însetată și atunci gura mea devenea uscată de nu puteam lega două cuvinte. Îmi ieșeau din gură ușor doar niște fraze indecente. Broasca jubila, iar eu mă simțem o marionetă.

    A durat destul de mult și eu mi-am pierdut destui prieteni. Condamnam broasca, dar mă loveam de gîndul că m-am contopit deja organic cu ea. M-a ”înghițit ” broasca. Dinamic adăuga în greutate și cu fiecare zi îmi cerea jertfe tot mai mari. Mi-am stricat relațiile chiar și cu cei mai apropiați oameni.

    Uitam despre broască doar în timpul lecturii sau cînd ascultam muzică rock. Se comporta neutru sau poate pur și simplu adormea (are și broasca uneori nevoie de relaxare). Nu mă deranja în momentele de singurătate  și eu am început cu plăcere să petrec timpul citind sau hoinărind pe ulițe. 

    Broasca și-a imaginat că eu am renunțat la comunicare. Uneori și eu credeam la fel. Dar fără comunicare omul nu poate exista prea mult timp. Și eu încercam periodic să-mi restabilesc relațiile cu oamenii sau să vorbesc cu cineva deschis-ea parcă se umfla împiedicîndu-mi respirația, iar saliva devenea amară. Îmi căutam o dragoste, dar din păcate nu aveam parte de ea.

    Cu timpul m-am obișnuit și chiar mai mult : dorințele broaștei deveneau ale mele, manierele ei-manierele mele. Broasca mă domina fundamental : triumful ei era deplin, dependență ireversibilă.
     Devenisem nepăsătoare, singuratică - bătută de vînt. Nu mai aveam nevoie de nimic, nu mai aspiram la nimic. Dar într-o seară , pe ușa camerei mele a intrat un înger- mama , care mi-a zis : ”Viața ta- e în mînile tale! Nimeni și nimic nu te poate impune să faci ceva, nu te poate domina cu forța. Trebuie să te încrezi în propriile forțe și să mergi înainte cu orice scop.”

      Aceste cuvinte, mi s-au lipit ca sărurile pe rinichi. Tot ce era mai important acum, era să scap de acea broască hidoasă și să recapăt tot ceea ce am pierdut. Nu-mi mai rămînea nimic de ales..de altfel mă înghițeau balaurii singurătății...
      A trecut ceva timp..și situația s-a ameliorat...totul a revenit la locul lui ) Cred că broasca din trecut a văzut că nu mai poate lupta împotriva mea și a sărit în alt corp ca să-l paraziteze...
      Nu învinuiesc această broască cu nimic, poate că ea a fost cea care m-a ajutat să mă regăsesc pe mine însumi, ea mi-a testat puterile, curajul și speranța...Doar că pentru asta, eu am avut nevoie de MAMA!