șuieră vîntul, nu eu.

  Voi ați știut că pe timp de vară, nimic nu-ți pare mai gustos ca sîmburii de abricoase? Cel puțin, mie. Parc-ar fi ceva bun și greu de atins. Iei un pietroi și lovești nici prea tare , nici prea încet..așa, ca să rămînă miezul întreg, că de nu..strîngi fărîmiturile..și o brînză înțelegi din comoara aia. Eu n-am copac de abricoase acasă.Și încă cîte n-am și cîte-aș vrea să am. Așa-i și cu viața omenească. Dacă lovești prea tare s-ar putea să-ți dai peste degete și tot ție nu-ți iese. Totul trebuie gîndit. De măsurat nu de șapte ori, dar chiar de douăzeci dacă se poate. Deja fiecare cu moda lui, cum se mai spune.
Tot stau și mă gîndesc de vreo două  săptămîni ,5 ore- 40 minute-28 secunde:  e bine să-ți asculți inima sau rațiunea? Inima are obiceiul să spună mari prostii, creierul parcă se dovedește a fi mai ”cu picioarele pe pămînt”...privește și în viitor, dar inima se delectează numai cu plăcerea de moment. În schimb ea are accesorii frumoase - FLUTURII! (sarcasm)
Vremea noastră e foarte bună pentru curățarea creierului de impurități și lucruri nefolositoare. Mai stăm acasă, mai facem lucruri care nu le putem face cînd soarele se joacă pe-afară ..și-n suflet parcă-i mai nu știu cum ..altfel. Mai gîndim la soartă, care lua-o-ar naiba, chiar e un business eșuat uneori.

- Nu putem noi fi împreună.
- Și nu te-ai plictisit s-o tot repeți?
- Hîmmm...plictisit...
- Atunci trebuie să mă ștergi.
-Eu? De ce eu?
-Tu ești cea cu gardurile.
-Și să trăiesc eu cu vinovăția asta?
- Asumă-ți riscul.

вот так.  Hai să ascultăm melodii zburătoare, să privim la luna care s-a ascuns de prea mulți ochi, hai să apucăm o mîță de coadă și să o facem să mieune. Chiar hai. Nu vrei?
Eu țin în palmă o lumină. Parcă-mi face din ochi. Pare strălucitoare. Și paharul cu apă de pe masă e plin...
Vreau ca să-mi fie totuna. Vreau toate stelele de pe cer. Măcar pentru o seară. Să mă umple cu cîmpul lor magnetic.

Aoleu ș nicănumădoare.
Fiți cuminți.
A.B.