Tot
din capitolul “inteligenţă pe facebook” face parte şi utilizarea limbii engleze
în exces. Nu mai e în vogă să zici “îmi place” e musai să zici “like”, sau cum
să spui “mi-e dor de tine”,ai fi de modă veche, trebuie sa zici “miss u”, cu
prescurtările de rigoare. Limba engleză face ravagii printre tinerii dornici să
iasă în evidenţă, s-a infiltrate atăt de bine în limba română încât am putea să
asistam în curând la naşterea unei noi limbi, un fel de romengleză.
Adolescenţii de azi trec printr-o mare
criză de originalitate, iar pe internet este cel mai uşor sesizabil acest
lucru. Blogerii işi copiază reciproc stilul, copiii de 14 ani combina româna cu
engleza doar pentru că aşa fac colegii lor, iar cei de 18 ani se întrec în
statusuri depresive. Am stat într-o zi si am citit “cugetările sărmanilor
tineri” şi spre final aveam o dorinţă necontrolată de izolare. M-am săturat de
aberaţiile elevilor depresivi, cu părul în ochi şi unghii negri. Am încercat
să-mi dau sema care e sursa depresiei, de ce sunt copiii ăştia atât de îndureraţi. Am ajuns la concluzia că ei sunt,
de fapt, mult prea răsfăţaţi. Nu durerea interioară generată de trăiri
trumatizante ci dorinţa părinţilor de a-i face fericiţi duce într-un final la
depresia “adolescentină”. La vârsta când trebuie să se bucure de viaţă, şi au
toate motivele sa o facă, ei sunt îndureraţi când părinţii nu le cumpără bluza
“aia cool” sau se sinucid pentru că nu sunt lăsaţi să joace toata ziua counter
strike. În acest timp alţii de vârsta lor suferă de boli îngrozitoare şi se
agaţă de orice doar ca să rămâna în viaţă. Îmi spunea cineva că de fapt aceşti
copii, generaţia facebookului, suferă cu adevărat şi că” durerea lor nu e una
superficială ci dinpotriva ei ar avea nevoie cel mai mult de ajutor”. Sunt alţii care merită mult mai mult ajutorul nostru. Ei au
parinţi, au rude, au prieteni. Există alţi copii care nici măcar nu au parinţi,
casă şi se luptă singuri cu viaţa în centre de plasament. Sunt de acord trebuie
ajutaţi şi aştia
într-un fel, dar asta necesită un minim
efort psihologic. În alte cazuri, îi ajută timpul şi faptul că se maturizează.
Cazurile particulare sunt rare si sunt motivate. Dar când vezi că majoritatea
se plâng din nimicuri... "vai, îmi tai venele că mi-a zis mama că nu-mi
mai ia laptop" şi scriu asta pe bloguri şi se creează un doliu comun.
Fascinant, intr-adevar durerea lor e cât se poate de adevărată!
Din toate acestea pot sa ajung la o singură
concluzie : siteurile de socializare
reprezintă un pericol pentru copiii “slabi cu duhul”. Facebookul în mod special
reprezintă o sursă de durere, unii adolescenţi afirmă ca sunt trişti atunci
când văd pozele prietenilor ce se distrează spre deosebire de ei care stau
acasă şi se plictisesc. În toată această situaţie vina le aparţine părinţilor.
Din cauză ca sunt prea ocupaţi cu serviciul, iar în timpul liber preferă să-şi
lase copiii pe internet pentru a avea puţină linişte apare o prăpastie între ei
şi copii. Astfel apare generaţia “emo”, neintegraţi social, constipaţi şi cu o
lipsă cronică de interes faţă de tot ce se întâmplă în jur. Întrebaţi care este
cauza tristeţii lor nu ştiu ce să răspundă, iar dacă răspund motivele sunt lipsite
de sens cum ar fi “...moartea pasărilor”. Aceşti indivizi formează grupuri pe
facebook unde scriu în fiecare zi statusuri deprimante, practitc se întrec în
exprimarea suferinţei lăuntrice. Copii de 13-14 ani li se alătură doar pentru
că li se pare la modă, citesc zilnic aceste nonsensuri şi ajung să plângă în
fiecare zi fără motiv. Acest viciu
“facebook” , de care sufăr şi eu, poate avea efecte catastrofale asupra
adolescenţilor nesiguri pe ei, aflaţi în plin proces de formare social.
