15.12.2011
(Pagină de jurnal)
Seară tîrziu. Întunericul dominator se refractă peste geamurile camerei mele. Ceasul este ca de obicei la serviciu 24 din 24 , îl aud șoptind „Tic-tac, tic-tac..” Încă cîteva secunde scurse din clepsidra vieții mele. Mă sufoc! Căldura îmi domină corpul transpirat și îmi provoacă o zvîrcoleală incomodă. Vreau să respir mai multă liniște! Îmi pisez mintea cu propriile-mi întrebări , ce par a fi mai mult himere și abstracții..
M-am așezat turcește pe pat…simt albul rece și mort al plapumei . M-am pomenit complet izolată din ambele părți de lumea înconjurătoare. Grele amintiri …
Astăzi, sufletul meu a suferit o înfrîngere, a fost acoperit de o perdea groasă de nori. Durere – cît de sumbru sună! Un efect de plumb ce-ți întretaie respirația. Și iarăși EU – o victimă a suferinței. Gîndurile mi se axează doar pe o idee – “Nu pot să te pierd , ești prea bun! Iar oamenii buni nu trebuie să simtă nefericirea, ești prea bun!Fii cu mine ca să-mi vezi toate gradurile zîmbetului și ale plînsetului! Ești parte din mine! Sunt sînge din sîngele tău! Nu mă părăsi!”
Lumina iluzorie nu mai avea aspectul de înainte. Am închis ochii…simțeam durere…simțeam un animal frînt în mine, sleit de putere și bun la nimic. Lacrimile tulbure îmi înăbușeau ochii, provocîndu-mi o roșeață vizibilă. Nu puteam să mă abțin , era prea de tot! O cădere instantanee! Îmi spuseși în minte : “O plimbare cred că nu mi-ar strica de loc..”
Am intrat în camera de vis-à-vis , m-am așezat pe patul pe care stătea culcat și l-am cuprins strîns, la care el mi-a spus : “Totul va fi bine. Vei vedea! Eu sunt optimist!” Nu mai rezistam, din ochi deja îmi curgeau cascade.. l-am sarutat, mi-am luat geanta cu cărțile de note, și am evadat brusc din casă, din fugă dovedind sa-mi iau și un măr ca să-mi potolesc stomacul care mă chinuia de ceva vreme. Un mers tărăgănat și nesigur , înghițituri mici și cu noduri...nu-mi puteam dezbate gîndurile de la ceea ce se întîmplase!
Urmează școala...o întrebare urgentă! Pe toți îi dor în cot de problemele tale! Numai niște întrebări stupide care la momentul dat, nu erau de loc binevenite : “Ce-i cu tine? Hai zi-mi ce ai! Ce s-a întîmplat?” Lăsați=mă să trăiesc! Nu vedeți că și așa sunt divizată în particule?
Cel mai bun refugiu, sigur ca a fost în clădirea unde mă simt mereu mai calmă –acolo unde spațiul este inundat de niște jocuri sonore.Păreri de rău, cîteva cuvinte calde , lacrimi, rugăciuni fierbinți și muzică…pian, chitară… 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10….și iarăși…1,2,3…..Enter peace, enter peace!
În sfîrșit, am gasit puterea launtrică de a schița o miniatură a unui zîmbet pe fața mea…că totuși, TOTUL VA FI BINE!
Aceste cuvinte sună în sufletul meu ca un refren dureros și copleșitor....
Daddy, I love you! And be strong….!
I know that you'll never leave me alone!
